sâmbătă, 17 septembrie 2011

Ora de filozofie

Ce ar însemna să faci filozofie?O fi oare filozofia prima oră de vineri care-mi este ataşată în orar? O oră şi douăzeci de minute mă preschimbă în filozof?(câtă ironie în adresa mea)
Şi totuşi fac filozofie, cu o ceaşcă de Caffe Vergnano 1882 alături de un sandwich şi cu acest caiet în faţă.Eu fac filozofie într-o cafenea de la colţul universităţii şi urmăresc studenţii zăpăciţi, ce au chiulit de la "filozofie".
Afară aud troleibuze, motoare diesel uzate, microbuze ce frânează brusc la semafoare şi zebre.Aici, la ora de filozofie, aud o rusească stâlcită, sunetul metalic al lingurilor scăpate pe jos, şi sorbiri zgomotoase de cafea...
Se face ora de filozofie , şi un tânăr cu retard mental îmi ia ceaşca albă şi goală, murdară de cafea .Cu o cârpă roz, îmi şterge masa. Îi mulţumesc şi totuşi am o paranoie inexplicabilă.Mi-e frică de retardaţi.Această tăcere şi privire încrucişată mă amorţeşte într-un trup de peşte pe câteva secunde.Apoi tai bronhiile şi revin la condiţia mea umană.
E 09:06 şi simt aburul rece al utopiei automnale zdrobită în culorile moarte ale cadavrecelor frunze scobite în sare şi nisip.Şi cerul e mai sur, şi şoseaua e mai galbenă.Curând mă voi împăinjeni în geaca de piele animală pe pielea mea umană, curând voi încălţa botinele de piele animală pe pielea mea umană.Şi mă voi ascunde în mii de straturi epidermice... de toamnă...
Acum însă fac ora de filozofie într-o cafenea studenţească(ce naiba?).


marți, 28 iunie 2011

28 iunie 1940

Postarea de azi va fi una diferită de cele anterioare. Voi scrie despre 28 iunie 1940, nu pot altfel... O zi în care Basarabia a fost expusă la intersecţia pribegiei...
Acum 71 de ani în urma ni sa ales un destin străin, fără a mai fi întrebaţi, fără a alege, ni sa impus regimul din care nu putem izbuti nici azi... regimul comunist prin intermediul Pactului Ribbentrop-Molotov  care a decis atât de simplu soarta unui neam întreg- neamul românesc dintre Prut şi Nistru.
E dureros gândul când îmi imaginez că doi inşi trasau şi alegeau ţările de care aveau nevoie, nu vreau să par ridicolă şi sceptică, dar părea a f i un joc dintre doi copii egoişti şi nepăsători.... un joc politic...
Astfel guvernul URSS propune Guvernului Regal al României să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice, Basarabia, şi deasemenea partea de Nord a Bucovinei. Răspunsul României pe data de 27 iunie 1940 este unul afirmativ, la care Guvernul URSS mai impune nişte cerinţe precum că:
1.În decurs de 4 zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele militare  româneşti;
2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei;
3.În decursul zilei de 28 iunie , trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă.
Acestea sunt doar câteva subpuncte, lista de fapt fiind mult mai lungă...
România este supusă să aleagă în acel moment între război cu un inamic mult mai puternic şi mai vast, sau să aleagă pacea cedând Basarabia , care spera să o reîntoarcă cândva, însă nu a fost să fie....
Astfel ZIUA NEAGRĂ a 3,2 milioane de români din Basarabia ajunge a fi 28 iunie 1940, când URSS şi-a încleştat bine colţii aici....
Ocupând Basarabia, regimul stalinist promite o viaţă de lux şi foarte roz, oamenii intrând sub hipnoza numită "soviet dream".Există şi azi lume multă care au rămas "zombaţi" de acest "vis roz"...
Perioada stalinistă pe teritoriul Basarabiei începe destul de tragic constituită din deportări şi persecuţii în masă. Deşi unii basarabeni au încercat să fugă în România, majoritatea din ei au fost împuşcaţi sau deportaţi... cică în aşa mod arătau o colaborare dintre România şi Germania, nostim nu?!
O tactică bine gândită a uniunii sovietice a fost campania de eradicare a chiaburilor.Astfel toate familiile bogate din Basarabia erau deportate în Siberia şi Kazahstan. În doar două zile 6-7 iulie 1949 au fost deportate  11342 de familii. O cifră straşnică!  Îmi trec fiori când mă gândesc la feţele miilor de copii nevinovati şi care nu întelegeau ce se întâmplă, şi lacrimile părinţilor disperaţi care vedeau cum li se surpa viaţa şi nu puteau  face nimic...
Au lichidat intelectualitatea ţării, oamenii care aveau ceva de spus , oameni cărora le păsa de ţară, neam, cultură.Au nimicit intelectualitatea fiindcă regimul sovietic realiza undeva adânc că e prea slab să lupte cu aceşti oameni  cu arma numită :creier, aşa că au decis că un glonte în craniul intelectualului îi va face mai puternici, de fapt au demostrat inversul, mediocritatea şi laşitatea.Cât de jalnic!
În aşa mod in Basarabia începe să mişune laşitatea, indiferenţa, analfabetismul, caracteristici atât de străine acestui popor până la instaurarea regimului sovietic.Metaforic vorbind situaţia ar putea fi similară cum i s-ar lua unui om ochii, limba şi urechile, şi i s-ar lăsa doar mâinile pe care să le utilizeze drept unelte în colhozuri.
Însă pentru măcinarea şi mai acută a poporului basarab URSS organizează foametea din 1946-1947.Această foamete planificată a ucis 216000 de vieţi(asta oficial). A fost trezit canibalismul uman, care după părerea mea este inuman, mai ales când nou-născutul este luat drept sursă alimentară pentru întreaga familie, sună crud , dar acesta este adevărul, aceasta este adevărata faţă a socialismului stalinist.
Este bine cunoscut faptul ca Basarabia poseda la acea vreme cele mai fertile soluri şi cele mai "neatinse", lucru de care URSS s-a folosit la maxim...Progresul agricol a dus la un "colaps" natural.Valorificarea terenurilor fiind de 90 la sută, ceea ce a şi dus la acest dezastru ecologic din motivul folosirii nechibzuite a îngrăşamintelor minerale, a erbicidelor necalitative şi a altor chimicale extrem de nocive.
Apoi apare o numeroasă elită birocratică ,oameni care s-au adaptat acestui sistem totalitar şi profitând din asta, dau viaţă corupţiei, furturilor, escrocheriilor, ceea ce nu era caracteristic poporului basarab român.
Astfel Basarabia suferă o metamorfoză nu din omidă  în fluture ci invers, din fluture în omidă, mecanism pornit de URSS.Ei nu doar impus un regim străin Basarabiei , ei au îndrăznit să-şi impună şi limba, mai ales în şcoli.Aşadar în oraşe precum Chişinău, Bălţi, Tiraspol ,Cahul, existau până in 1988, 128 de şcoli cu predare în limba rusă şi numai 15 şcoli cu predare în limba română.Adică 10,5 la sută erau şcoli de ale noastre, iar restul aparţinând ocupanţilor.
URSS-ul şi-a dus bine misiunea de exterminare a poporului român din  Basarabia, însă ei nu au luat în considerare un lucru, DEMNITATEA DE A FI ROMÂN nu poate fi anihilată dintr-un spirit liber, iar o dată cu dobândirea independenţei la 27 august 1991, Basarabia a demonstrat asta.Sunt mândră că neamul meu a rezistat cu fruntea-n sus acestui regim(...)
p.s. poate nu ve-ţi fi deacord cu mine, însă simţeam nevoia nebună de a spune ceva, ajunge atâta tăcere!


duminică, 12 iunie 2011

Sticlele aruncuncate în ocean...

 Milioane de cărţi ascunse sub nisipul plumburiu al mării zac neatinse de creierile umane.Lumea luptă pentru supremaţie, precum fiarele pentru supravieţuire.Însă uităm de cărţile ce adună praful coridoarele infinite ale bibliotecilor.Uităm de cărţile ce suspină pe rafturile unei librării.Ne plângem că preţurile sunt exagerate la cărţi şi nu ne putem permite să le cumpărăm, oare aşa să fie?
  O carte, odată citită, rămâne în tine până la ultima suflare, iar rochia ce ţi-o cumperi azi e valabilă până la următorul sezon. Şi totuşi unii oameni citesc. Citesc pâna la la disperare, până la uitare. Marii cititori ai lumii au fost şi rămân a fi Goethe, Poe, Wilde, Eminescu, Stănescu, Blaga, Eliade, un şir infinit, din fericire. Papini spunea într-un text "că marii cititori sunt cei mai mari scriitori". Ei au fost acei care au găsit " acea sticlă aruncată în mare" pe care urmăm să o găsim şi noi.
  Sunt cărţi în lume care au stârnit şi vor stârni generaţii din generaţii. Cărţi care au ţipat, au plâns, au cântat adevărul.
Ascund şi eu, sub membrana  craniului osos, cărţi...Sunt puţine, poate chiar prea puţine, dar ştiu cu siguranţă că nu vor fi niciodată multe.
"Lorelei" de Ionel Teodoreanu este cartea care am cuprins-o de la prima până la ultima pagină.Mă regăseam, probabil, acolo cel mai mult. Teodoreanu prin acest roman mi-a demonstrat că oamenii ramân , totuşi, neschimbaţi, că în viaţă clipele unice sunt numărate pe degete , iar viaţa pe secunde.Eroina Lorelei, deşi moare, îl ademeneşte pe soţul ei, Catul Bogdan, chiar şi după moarte.De aici se divulgă şi taina numelui neordinar pe care aceasta îl poartă. Exista o legendă germanică precum că o sirenă, Lorelei, cu o voce hipnotică ademenia pescarii în apele ei. Odată prinşi în vraja acelui cântec, aceştia erau dispăruţi.
Catul Bogdan se îneacă într-o lume unde era doar el şi ea, într-o dragoste eternă.Se detaşează pe o insula eutanasiacă, precum cea din "Cezara" de Mihai Eminescu. "Lorelei" m-a învăţat să iubesc.Să tind spre ceva mai mult decât o contabilitate  a sentimentelor. De fapt, acesta şi este mesajul romanului.Acea dragoste absolută nu poate exista în cotidian, ci doar în lumea perfectă între cer şi pământ. Ionel Teodoreanu este una din "sticlele aruncate în mare". Acest român este nu doar un fenomen al istoriei literaturii române, dar şi unul universal, cred eu. Stilul acestuia, simplu , dar foarte profund, dă acea splendoare romanului "Lorelei".
Am învăţat să iubesc, dar şi să urăsc din cărţile citite.
"Ora 25" de C.Virgil Gheorghiu mi-a arătat lumea sadistă în care trăiesc şi demnitatea personajelor ce supravieţuiesc în ea. Acest roman autobiografic, transpus în fiecare personaj, m-a făcut să urăsc, dar în acelşi timp să iubesc viaţa.
Demnitatea şi libertatea gândului împotriva terorii şi sadismului uman sunt problemele de bază abordate în acest text. Este genul de roman pe care odata ce l-ai citit, te lasă imobil, gol, precum un tsunami. Însă o dată ce năvălesc gândurile în tine, rişti să fii înecat.Izul albastru al libertăţii e mesajul principal al acesui roman. Aş spune că e un ţipăt pentru oprirea lumii programată la prostie şi ură. Autorul romanului, C. Virgil Cheorghiu , e un om special pentru mine prin sinceritatea şi adevărul pe care îl spune.


Adevăruri care nu vor fi uitate de lume, care şi-au lăsat rana prea adânc pe axa timpului. Acest roman poate fi raportat nu doar la istoria literaturii, dar şi cea a omenirii. Nimeni nu uită războaiele, unde nimeni nu are de câştigat nimic... nici o victorie...
Totuşi rămân multe sticle în ocean şi nu ştim când şi unde le vom găsi. Oportunitatea de a le găsi mereu există, depinde de noi cum profităm de ea. Cineva le găseşte la mal("sticlele"), cineva în adâncul mării. Magia căutării acestor cărţi-cheie este adevărata şi veşnica plăcere.
  Orice carte-cheie deschide, de fapt, o uşă în tine, acea uşă care o vom căuta milenii de mileniii...



Către Aether...

Atâta praf risipit în oameni
Mercur şi fier zdrobit în ochi şi-n creieri
Iar buzele, buzele ierup sânge veninos de rece-
Doar organisme sufocate-n gânduri, ţipete şi ură.
Respir?
Ba nu e o iluzie...
Murim cu pielea târând-o după noi,
Cu sufletele noastre subţiri ca nişte foi.
Respir?
Respir!
Şi nu e vis, e nebunia ce zăcea stinsă-n neagra agonie...
Aether, delir nebun şi veşnic!
Eşti tu ?
Eşti tu !
***
Doar unde pline de culoare
Parfum de iarba, păsări, viaţă,
Mireasma-n alb, albastru, violet şi roz
Ai coborât din neatinsul Paradis
schimbând carbonul-n mandoline
Rugina, mucegaiul şi rutina
le-ai preschimbat în
Zori, eclipse şi emoţii...
Apoi ai dispărut
Te-ai risipit curând, te-am nimicit
Prea mulţi suntem şi prea grei
Prea egoişti, urâţi şi răi!
"Aether!..."
În zadar strig şi suspin.
Ai fost un vis sau chiar prezenţă?
Nici nu mai ştiu...
Nici nu mai simt...
Nici Aerul.
Nici Moartea.
 

Cum a trecut timpul...

Sunt absolventă acest an. Scriu asta cu un zâmbet melancolic, dar în acelaşi timp plin de uimire. Sunt acelaşi copil cu ochii mari şi plini de curiozitate, port aceeaşi rochie pliată, albastră, iar pantofii roşii mă mai rod un pic. Însă sunt mândră de mine . Zâmbesc noilor colegi şi o caut pe mama. Ea însă s-a evaporat după uşa pe care o voi izbi cu toată puterea atunci când voi finisa orele.
 Nu s-au schimbat multe de atunci, doar că inima îmi bate mai rapid , iar creirul se înfierbântă mai des. Mă tem să nu-l abuzez de la prea multe restrat-uri. Abia acum mă simt mai singură, acum accept tăcerea şi mă las învinsă de responsabilitate. Iar uneori, foarte rar, chiar prea rar mă pişcă de ochi maturitatea...

Călătoriile trebuie făcute cu cineva...

Totdeauna călătoriile trebuie făcute cu cineva, chiar dacă pleci la şcoală, sau vii acasă, chiar dacă urci în autobus sau într-un avion, cu acel el sau ea, ei sau ele , mereu cu un suflet aproape...
  Era seara, ploaia zgârâia ferestrele autobusului E203, iar acoperişul era vătămat de pumnii grei ai apei ce cădea din cer.
  Erau 25 de scaune, dintre care doar unul era ocupat, era scaunul meu. Desenam încet pe geamul aburit mutre zâmbitoare , îngânând un cântec din discografia lui Nicu Alifantis. Din când în când priveam şoferul tăcut şi supărat. Mă temeam să-i zic ceva, credeam că va începe să ţipe la mine, fiindcă era cam enervat.
  Telefonul îmi arăta "Out of Area", iar ipod-ul s-a descărcat încă prin oraşul X. Goleam peisajele văzute prin geam,ce desprindeau doar diverse nuanţe de negru. Ochii cădeau la pământ urmărind mici vise plăcute alături de prieteni, copaci şi cărţi.
  Poate din lipsă de acurateţe sau din neatenţie, şoferul morăcănos opri brusc. M-am izbit cu fruntea de speteaza unui scaun şi nu înţelegeam în ce galaxie mă aflam.
  Era un pasager. Un băiat înalt cu părul negru, scurt, dar foarte bine aranjat, ochii mari şi negri şi incredibil de lucioşi, iar buzele... buzele linse în uleiuri scumpe de pictat, însângerate parcă...
  "Doar eu sunt unicul pasager al acestui autobus?" spuse el cu o voce plină de viriliatate, dar în acelaşi timp atât de catifelată...
  " Nu, mai e şi o fată în spate, dar cred că doarme." spuse stins şoferul.
Am tresărit, atunci când a menţionat de mine.
Îl vedeam, îi absorbeam prin pori mirosul delicat. Şi iată l-am văzut aşezându-se lângă mine. Avea o chitară albastră de o nuanţă închisă.Mi-a zîmbit...
"Pot sta lânga tine?"
"Da, cu siguranţă!"
  Creierul se zguduia de fericire, însfârşit liberă, însfârşit eliberată de singurătate şi nesiguranţă.
  Vorbeam nimicuri dulci, banale, interese, muzică, emoţii. Eram fericită...
  Aşa a început călătoria noastră...







joi, 19 mai 2011

*****

Şi iată am încetat să zvâcnesc în nucleul atomului numit pământ. Acum nu mai simt vibraţia aerului, nu mai trec prin mine undele sonore ale foşnetului din câmpie, şi nu simt lacrima dulce ce-mi cade pe roşul stins al pomeţilor ovali.
Aud în suflet o baladă a amintirilor, ce cântă-ncet la o chitară acustică din lemn roşu lins în lac portocaliu din seva copacilor cu ramuri infinite, ce străpung stratul de ozon şi toate planetele ştiute. Şi nu mai simt coardele tari, ce-mi răneau adesea vârful degetelor...Aş vrea să simt acea durere.Durere proaspătă şi vie...
Cât de meschină totuşi sunt!
În fazele de lună plină, ţipam ca un strigoi şi-mi rupeam pielea, carnea şi măduva spinării.Doream să zmulg din mine viaţa şi s-o arunc cât mai departe de Calea Lactee.Priveam spre Est şi zeci de liane aurite mă ridicau în aer.
Astfel uitam de agonie, şi retrăiam o nouă dragoste de viaţă.
Privesc acum aceste feţe triste , pline de otrava morţii şi mă întreb "de ce?"
Ajung atâtea lacrimi.Vreau să vad zâmbete pliate pentru mine.Nu e sfârşitul văd pe retină conturat un mugur de lumină. NU E SFÂRŞITUL, voi strunelor întinse pe coloana mea vertebrală! Abia e începutul  celei mai celebre balade cântate vreodată.



duminică, 10 aprilie 2011

Am şi eu o lume a mea!

Cioburi de sticlă, dispersate prin toată lumea. Câteva  rătăcesc în galaxii şi prin sertarele lăsate deschise dimineaţa în grabă. Sunt mii de sticle dintr-o sticla întreagă, o oglindă mai bine spus. Uite am găsit una, tu ai găsit-o pe a doua, el pe a şasea .Le-am găsit pe toate în final. Le lipim şi ce avem? Oglinda spartă de miile de resacuri, dar totuşi o oglinda borelică.Mii şi mii de scântei, mii şi mii de feţe într-o oglindă lipită ca un mozaic pe pereţii văruiţi în albastru. Nu are o formă anume, nici chiar eu nu o pot desluşi. Cioburi noi apar, altele dispar. Dar atît de ideală... pentru mine... bineînţeles..
E o oglindă de gânduri şi emoţii intense, aşa spartă e cea mai pură şi clară oglindă.
Am aruncat-o zeci de ori prin camera mea, sute de ori în paharele cu apă sidefie , şi am găsit-o încălcită în atolurile cărnoase şi lipsite de piele.
Am aruncat-o de mii de ori în Univers şi o priveam cum se leagănă pe Neptun, am întors capul de la fereastră şi am văzut-o din nou la mine pe pat.Am luat-o în mâini şi mă priveam. Avea, mii de ochi şi buze, dinţi şi nasuri, şi doar un cap, un creier ce zvâcnea haotic. Simţi-i cu degetele pe oglindă nişte zgârâieturi , mi-am spus in gând "De unde?"- Am întors-o pe partea dorsală.Era notat de mine chiar "Lumea Mea".Stupid ve-ţi crede cum de nu mi-am dat seama de-ndată.

Uitasem poate că oglinda cu mii de cioburi de sticlă este o lume creată de mine. De ce? Din cauza nebuniei ce hoinăreşte prin sânge.
Am şi eu o lume a mea. Ea nu poate fi  mică sau mare, rece sau fierbinte, goala sau plină, tristă sau fericită, ea, poate fi doar a mea...

miercuri, 30 martie 2011

Te-am zărit lângă farmacia de la colţ....

Te-am zărit lângă farmacia de la colţ,
vorbeai obosită la telefon,
tuşeai din când în când, 
şi ai scăpat batista pe o bucată de carton.
M-am aplecat;
Am mirosit-o;
Apoi ţi-am înapoiat-o;
vrui să absorb acel virus din plămânii tăi
                                           în plamânii mei;

vrui să delirez sub otrava ce dăinuie-n tine

                                           înhibând-o-n mine.
  


Sorbii încet veninul tău prin fosele nazale
privindu-ţi ochii mari de sticlă.
vedeam doar roşu, vene şi-un Apus,
apoi mi-ai spus acel banal răspuns
"merci" şi imi zâmbii artificial şi-un pic cochet.




Te-am luat de mâna şi ne-am scufundat încet
                                                            în Mare.
simţeam veninul mişcându-mi-se în creier, în ochi ,şi-n buze,
                                                                   chiar şi-n solzi.


Acum erai vie,naturală,
aveai ochii calzi şi sângele fierbinte.
Te-am strâns în braţe
şi-mi povesteai despre...
maşini,cosmetică şi rochii,
despre petreceri, case şi prieteni.
Iar eu te ascultam supus
priveam doar transformarea ta într-o meduză.


Şi nu te mai strângeam în braţe,
Şi nu te mai priveam în ochi,
te rătăceai prin miliardele de celenterate
Fără drum şi fără casă
Fără ochi şi fără creieri...




Ne-am despărţit lângă o farmacie 
                                                      vorbind la telefon cu cineva despre-o recentă comedie.


























marți, 29 martie 2011

Învăţ demnitate...

   Demnitate.Ce este demnitatea? În care fază embrionară apare? În ce regiune a creierului este localizată? De care membre este dirijată? Oare poate fi măsurată? Există vreun răspuns la aceste întrebări inutile?Nu, şi cu siguranţă nu va exista, de altfel ar fi o degradare umană completă.
   Deseori aud cum unora li se spune că au demnitate, iar alţii sunt lipsiţi de ea. Oare nu este demnitatea motivul alesului pe care îl întîlnesc în toate romanele.Personaje care mi-au insuflat respect şi care m-au fascinat de la prima până la ultima pagină a cărţii.
   Nu am ani mulţi în urma mea şi poate nici nu prea pricep despre ce vorbesc, însă noţiunea de demnitate îmi este bine ştiută de la părinţi.Ei au fost şi rămân pentru mine ,mereu, acele linii verticale deasupra celor orizontale.Este doar meritul lor că nu mi-e frică să spun ce gîndesc, atunci cînd vreau şi cui vreau.
   Încerc să învăţ demnitate din cărţile puţine pe care le-am citit. L-am adorat pe Ladima din romanul  "Patul lui Procust" de Camil Petrescu ,demnitatea căruia a demonstrat că într-o lume meschină, intelectualul va fi mereu sufocat de prostia omenească. Chiar dacă se sinucide,acest act nu este unul laş,ci mai degrabă unul de demnitate. Omul demn nu poate trăi în colivia care i se impune din motive absurde şi inumane.
   Învăţ demnitate de la personajele romanului  "Ora 25" de C.V.Gheorghiu. Traian, Alexandru, Corina Korugă, Stein, George Damian , personaje care mi-au devenit modele, ce şi-au lăsat amprenta asupra demnităţii mele. Aceşti oameni au luptat pentru liberatea gândului şi adevărului.Oameni care s-au opus mecanizării lumii. Aceste personaje şi-au apărat demnitatea cu propria viaţă.
  Învăţ demnitate de la Buck, câinele din romanul "Chemarea străbunilor" de J.London. Acest fapt demonstrează că nu doar oamenii pot avea demnitate, dar şi fiinţele inferioare nouă, cît de straniu ar suna.
Acest câine mi-a dat o lecţie de reflecţie asupra verticalităţii mele. Mi-am pus întrebarea " Care e limita când renunţi la demnitate şi dacă există acea limită? ", răspunsul căreia mă tem să  îl aflu.
   Cine e omul demn? E omul fără măşti, omul pe care îl apreciez nu după cantitatea de cuvinte, ci după calitatea lor.Este omul alături de care te simţi respectat şi pe care îl respecţi. Omul căruia nu îi vei controla conturile bancare, pe care poate nici nu le are. Este omul care nu va pleca capul jos niciodată, doar în faţa lui Dumnezeu.
  Omul demn este acel care va fi expatriat, va fi dus în lagăre, torturat, va fi omul sfîşiat de oameni.Va fi omul căruia i se vor lua creierii şi vor fi cercetaţi minuţios pentru a găsi grăuntele de demnitate pe care acei cercetători nu îl au.
  Omul demn este treapta pe  care încerc să o ating în fiece zi şi de pe care nu voi coborî NICIODATĂ.