Către Aether...

Atâta praf risipit în oameni
Mercur şi fier zdrobit în ochi şi-n creieri
Iar buzele, buzele ierup sânge veninos de rece-
Doar organisme sufocate-n gânduri, ţipete şi ură.
Respir?
Ba nu e o iluzie...
Murim cu pielea târând-o după noi,
Cu sufletele noastre subţiri ca nişte foi.
Respir?
Respir!
Şi nu e vis, e nebunia ce zăcea stinsă-n neagra agonie...
Aether, delir nebun şi veşnic!
Eşti tu ?
Eşti tu !
***
Doar unde pline de culoare
Parfum de iarba, păsări, viaţă,

Mireasma-n alb, albastru, violet şi roz
Ai coborât din neatinsul Paradis
schimbând carbonul-n mandoline
Rugina, mucegaiul şi rutina
le-ai preschimbat în
Zori, eclipse şi emoţii...
Apoi ai dispărut
Te-ai risipit curând, te-am nimicit
Prea mulţi suntem şi prea grei
Prea egoişti, urâţi şi răi!
"Aether!..."
În zadar strig şi suspin.
Ai fost un vis sau chiar prezenţă?
Nici nu mai ştiu...
Nici nu mai simt...
Nici Aerul.
Nici Moartea.