Sunt absolventă acest an. Scriu asta cu un zâmbet melancolic, dar în acelaşi timp plin de uimire. Sunt acelaşi copil cu ochii mari şi plini de curiozitate, port aceeaşi rochie pliată, albastră, iar pantofii roşii mă mai rod un pic. Însă sunt mândră de mine . Zâmbesc noilor colegi şi o caut pe mama. Ea însă s-a evaporat după uşa pe care o voi izbi cu toată puterea atunci când voi finisa orele.
Nu s-au schimbat multe de atunci, doar că inima îmi bate mai rapid , iar creirul se înfierbântă mai des. Mă tem să nu-l abuzez de la prea multe restrat-uri. Abia acum mă simt mai singură, acum accept tăcerea şi mă las învinsă de responsabilitate. Iar uneori, foarte rar, chiar prea rar mă pişcă de ochi maturitatea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu