Totdeauna călătoriile trebuie făcute cu cineva, chiar dacă pleci la şcoală, sau vii acasă, chiar dacă urci în autobus sau într-un avion, cu acel el sau ea, ei sau ele , mereu cu un suflet aproape...
Era seara, ploaia zgârâia ferestrele autobusului E203, iar acoperişul era vătămat de pumnii grei ai apei ce cădea din cer.
Erau 25 de scaune, dintre care doar unul era ocupat, era scaunul meu. Desenam încet pe geamul aburit mutre zâmbitoare , îngânând un cântec din discografia lui Nicu Alifantis. Din când în când priveam şoferul tăcut şi supărat. Mă temeam să-i zic ceva, credeam că va începe să ţipe la mine, fiindcă era cam enervat.
Telefonul îmi arăta "Out of Area", iar ipod-ul s-a descărcat încă prin oraşul X. Goleam peisajele văzute prin geam,ce desprindeau doar diverse nuanţe de negru. Ochii cădeau la pământ urmărind mici vise plăcute alături de prieteni, copaci şi cărţi.
Poate din lipsă de acurateţe sau din neatenţie, şoferul morăcănos opri brusc. M-am izbit cu fruntea de speteaza unui scaun şi nu înţelegeam în ce galaxie mă aflam.
Era un pasager. Un băiat înalt cu părul negru, scurt, dar foarte bine aranjat, ochii mari şi negri şi incredibil de lucioşi, iar buzele... buzele linse în uleiuri scumpe de pictat, însângerate parcă...
"Doar eu sunt unicul pasager al acestui autobus?" spuse el cu o voce plină de viriliatate, dar în acelaşi timp atât de catifelată...
" Nu, mai e şi o fată în spate, dar cred că doarme." spuse stins şoferul.
Am tresărit, atunci când a menţionat de mine.
Îl vedeam, îi absorbeam prin pori mirosul delicat. Şi iată l-am văzut aşezându-se lângă mine. Avea o chitară albastră de o nuanţă închisă.Mi-a zîmbit...
"Pot sta lânga tine?"
"Da, cu siguranţă!"
Creierul se zguduia de fericire, însfârşit liberă, însfârşit eliberată de singurătate şi nesiguranţă.
Vorbeam nimicuri dulci, banale, interese, muzică, emoţii. Eram fericită...
Aşa a început călătoria noastră...
Era seara, ploaia zgârâia ferestrele autobusului E203, iar acoperişul era vătămat de pumnii grei ai apei ce cădea din cer.
Erau 25 de scaune, dintre care doar unul era ocupat, era scaunul meu. Desenam încet pe geamul aburit mutre zâmbitoare , îngânând un cântec din discografia lui Nicu Alifantis. Din când în când priveam şoferul tăcut şi supărat. Mă temeam să-i zic ceva, credeam că va începe să ţipe la mine, fiindcă era cam enervat.
Telefonul îmi arăta "Out of Area", iar ipod-ul s-a descărcat încă prin oraşul X. Goleam peisajele văzute prin geam,ce desprindeau doar diverse nuanţe de negru. Ochii cădeau la pământ urmărind mici vise plăcute alături de prieteni, copaci şi cărţi.
Poate din lipsă de acurateţe sau din neatenţie, şoferul morăcănos opri brusc. M-am izbit cu fruntea de speteaza unui scaun şi nu înţelegeam în ce galaxie mă aflam.
Era un pasager. Un băiat înalt cu părul negru, scurt, dar foarte bine aranjat, ochii mari şi negri şi incredibil de lucioşi, iar buzele... buzele linse în uleiuri scumpe de pictat, însângerate parcă...
"Doar eu sunt unicul pasager al acestui autobus?" spuse el cu o voce plină de viriliatate, dar în acelaşi timp atât de catifelată...
" Nu, mai e şi o fată în spate, dar cred că doarme." spuse stins şoferul.
Am tresărit, atunci când a menţionat de mine.
Îl vedeam, îi absorbeam prin pori mirosul delicat. Şi iată l-am văzut aşezându-se lângă mine. Avea o chitară albastră de o nuanţă închisă.Mi-a zîmbit..."Pot sta lânga tine?"
"Da, cu siguranţă!"
Creierul se zguduia de fericire, însfârşit liberă, însfârşit eliberată de singurătate şi nesiguranţă.
Vorbeam nimicuri dulci, banale, interese, muzică, emoţii. Eram fericită...
Aşa a început călătoria noastră...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu