*****

Şi iată am încetat să zvâcnesc în nucleul atomului numit pământ. Acum nu mai simt vibraţia aerului, nu mai trec prin mine undele sonore ale foşnetului din câmpie, şi nu simt lacrima dulce ce-mi cade pe roşul stins al pomeţilor ovali.
Aud în suflet o baladă a amintirilor, ce cântă-ncet la o chitară acustică din lemn roşu lins în lac portocaliu din seva copacilor cu ramuri infinite, ce străpung stratul de ozon şi toate planetele ştiute. Şi nu mai simt coardele tari, ce-mi răneau adesea vârful degetelor...Aş vrea să simt acea durere.Durere proaspătă şi vie...
Cât de meschină totuşi sunt!
În fazele de lună plină, ţipam ca un strigoi şi-mi rupeam pielea, carnea şi măduva spinării.Doream să zmulg din mine viaţa şi s-o arunc cât mai departe de Calea Lactee.Priveam spre Est şi zeci de liane aurite mă ridicau în aer.
Astfel uitam de agonie, şi retrăiam o nouă dragoste de viaţă.
Privesc acum aceste feţe triste , pline de otrava morţii şi mă întreb "de ce?"
Ajung atâtea lacrimi.Vreau să vad zâmbete pliate pentru mine.Nu e sfârşitul văd pe retină conturat un mugur de lumină. NU E SFÂRŞITUL, voi strunelor întinse pe coloana mea vertebrală! Abia e începutul  celei mai celebre balade cântate vreodată.