tu ce aştepţi?

aşteptăm.
suntem într-o continuă aşteptare.
aşteptăm să primim salariul pentru a cumpăra a rochie din colecţia de primăvară.
aşteptăm să achităm cele câteva produse într-un rând interminabil de la orele 17.35  dintr-un oarecare supermarket.
aşteptăm să dea sunetul pentru pune "o virgulă" la zilele petrecute în cabinetele universitare.
aşteptăm primăvara, ca mai apoi să aşteptăm vară, apoi toamna şi pentru a completa ciclul aşteptăm deja iarna.
aşteptăm o zi anume pentru  a face acel prim-pas.
aşteptăm ore întregi pentru a face un check in la un aeroport.
aşteptăm soarele după lungi zile de ploaie şi ceaţă.
asteptăm să atingem o anumită vârstă pentru a putea fi cică independenţi.
aşteptăm să vină facturile pentru a le achita.
aşteptăm maxi-taxiul pentru a pleca la universitate/serviciu/liceu/alte activităţi.
aşteptăm pe cineva citind o pe o bancă din parc.
aşteptăm să-şi ceară el primul scuze pentru că într-un final tu eşti fată şi ai voie la greşeală şi oricum el e de vină, cum nu ai da şi ce nu ar spune(logica feminină la putere).
aşteptăm să apară în viaţa noastră acel "cineva" care va fi "totul" şi pentru "totdeauna".
aşteptăm să abandonăm o relaţie pentru a începe una nouă cu speranţa că va fi ultima şi specială.
aşteptăm să cerem prea mult de la cei apropiaţi pentru a ne dezamăgi într-un final că nu fac nimic, deşi...
aşteptăm să ne certăm pentru detalii minuscule, evidând problemele majore.
aşteptăm să aprindem lumânările pentru cină.
aşteptăm să plângem în braţele ciuva pentru a nu părea slabe în faţa unei lumi întregi.
aşteptăm primul sărut să fie unul special, deşi e deja special prin faptul că e primul.
aşteptăm să plecăm undeva departe pentru a uita de problemele de aici.
aşteptăm să privim ştirile de seară.
aşteptăm un email important care nu a apărut deja de o săptămână.
aşteptăm să criticăm agresiv fără a mai asculta ceea ce a fost spus.
aşteptăm să fim invitate la un dans pentru a ne simţi speciale.
aşteptăm seara de vineri pentru a încălța pantofii negri foarte înalţi şi să ne vopsim unghiile cu ojă roşie.
aşteptăm să nu sune ceasul atunci când ne-am trezit prea devreme.

aşteptăm să nu ni se spună "aşteaptă" atunci când ştim orice aşteptare rupe ceva din tine.

tu ce mai aştepţi?

habar nu avea...

era Miercuri, 16 aprilie 2008.
trecuse jumătate din primăvară.
bătea un vânt plăcut şi colorat de flori.
după lungi "închinări" în faţa părinţilor, care au durat 3 săptămâni, i-au permis să meargă la acel concert.

habar nu aveau de existenţa unui altuia.
era un simplu concert, cu multă lume, îmbulzeală, ochi vopsiţi în cărbune, haine negre, muzică grea şi câţiva colegi de clasă.

"Dana, fă cunoştinţă acesta e prietenul meu din curte. Sper că nu te superi că a venit?!", a urmat un chicot de adolescent aflat în perioada pubertăţii.

 habar nu avea că acel prieten din curte al unui prieten avea să o trezească diminețile cu un sărut pe frunte.

"Salut, îmi pare bine de cunoştinţă, sunt Dana", şi ochii ei s-au lăsat în jos la sticlele de bere.
"Vrei?"
"Nu, merci."

atunci ea avea ochii mari şi naivi , buzele uscate de vânt, minte de copil liber şi în floarea adolescenței.
ştia despre iubire din filme, cărţi, povestiri, din vocile altora şi din amintirile lor, adesea triste.
ştia ce e iubirea faţă de mamă, tată, soră, bunică, bunel, mătuşă, lectură, muzică, timp liber, etc., dar nu ştia ce e iubirea pentru un străin de sex opus şi care la prima vedere nu i-a stârnit un mare interes.

habar nu avea că ochii lui sunt verzi şi calmi, că braţele pot fi puternice dar în acelaşi timp un colţişor perfect pentru a uita de probleme, că vocea lui o dată auzită o va face să trăsalte la celălalt capăt al firului de telefon, că va petrece ore în faţa oglinzii pentru a fi mai specială în acea zi doar pentru el, habar nu avea...

era ora 22.45, oră târzie pentru o puştoaică de 16 ani şi cu părinţi destul de stricţi în ceea ce priveşte educaţia.

"Băieţi, eu trebuie să plec!", a icnit un ţipăt surd din cauza că muzica era la putere.
"Uite, hai mai ascultăm 3 piese şi apoi te petrec", i-a spus spus străinul cu ochi calmi şi verzi.

îi convenea "oferta", mai ales că era târziu şi se cam temea să apuce singură un taxi.

cele 3 cântece s-au scurs şi el a ajutat-o să-şi îmbrace trench-ul.

"Pa." i-a zâmbit ruşinos, crezând că  mai mult nu o să-l mai vadă.
"Pe curând! Mai vorbim", i-a strigat el din urmă.

nu a luat în seamă cuvintele lui. nu pentru că nu i-ar fi păsat, ci pur şi simplu pentru că habar nu ştia cum să reacţioneze.

într-un final sau într-un început au vorbit şi îşi vorbesc necontenit prin cuvinte, fapte, acţiuni, emoţii, amintiri, clipe, respiraţii, tăceri, zâmbete, lacrimi, atingeri, tempouri de voce, deja de 5 ani.

acum ea are ochi "de vulpe", priviri ascuţite, păr "de foc" şi gânduri filosofico-perverso-mature.
şi se "droghează" cu dragostea lui, care nu distruge, nu ucide.
a găsit drogul perfect, fără efecte nocive.

habar nu avea...că a spune "te iubesc" îi va provoca lacrimi de fericire.

habar nu avea că va iubi vreodată.

    da' chiar "no one"

p.s. daţi-mi voie eu azi voi fi foarte siropoasă :D

cum o fi tăcerea?

gălăgie.

e multă gălăgie în jurul nostru.

eu am o predilecție pentru ultimele rânduri din sălile pentru prelegeri.
nu pentru faptul că nu vreau să ascult lecţia, din contra, anume din acel unghi informaţia pare mai clară. sună straniu.

dar anume de acolo observi anumite detalii.
atunci când profii spun lucruri utile, unii sunt prea ocupaţi cu ultimele tendinţe în materie de modă iar apoi auzi un ţipăt ascuţit: "staţ' oleacă, eu nu am auzât şi-aţi spus".
dacă proful e tolerant atunci va mai repeda o dată în pofida gălăgiei, dacă nu atunci va ţine o lecţie întreagă despre respect şi cei 7 ani de acasă. şi într-o oarecare măsura are dreptate, dar e târziu să reamintești o informaţie a cărui termen de valabilitate a expirat deja.

există aşa tip de oameni care nu fac nimic altceva decât gălăgie.

stând în ultimele rânduri analizezi mai bine panorama per ansamblu.
unul se amuză în angry birds.
altcineva povestește ce a făcut noapte trecută la drive şi cât de bine au "tusit".
una relatează ultimele bârfe din lumea universitară.
alţii încearcă să se arunce cu fraze gen " da' eu iaca citisem în cartea "(un oarecare titlu)" că...", după care rămân un pic perplexă deoarece asta nu ar avea vreo legătură cu subiectul discutat.
adesea totuşi se încheagă nişte dezbateri, iar contraargumentul dat este luat drept atac la persoană, păcat că la noi încă nu există o cultură a dezbaterilor.

e gălăgie.
se aud foşnete de voci şi nici un cuvânt bine pronunţat.
se văd doar guri căscate şi nici o acţiune concretă.

uneori stai în ultimul rând şi te delectezi.
alteori profiţi de aceste foşnete şi încerci să citeşti urmărind din când în când motoarele diesel de pe strada Mateevici.
uneori închizi ochii şi încerci să asculţi profesorul.
alteori taci şi dai răspuns în gând la orice întrebare enunţată de prof, întrebare ce sporeşte şi mai acut foşnetul de voci care apoi ajung a fi tornade de sunete. iar răspunsul e atât de evident.

e gălăgie.
e foarte multă gălăgie nu doar în sălile pentru prelegeri.

o dimineaţă pefectă

lumină semitransparentă.
piele mângâiată de plapuma albăstruie.
încet prin corp simți cum renasc celulele nervoase.

fără gânduri. fără dileme rutinare. fără dioxid de carbon în creier.

atent deschizi un ochi. apoi celălalt ochi.
retina se micşorează şi se măreşte în acelaşi timp.
aceeaşi acţiune timp de 3 secunde.
brusc în ochi ţi se aruncă întunericul.

treptat imaginea pixel-ându-se revine la normal. şi nu e o stare de leșin.

ca o felină te întinzi pe patul cald.
lenos îţi roteşti corpul printre cerşafurile cu miros de detergent "primăvăratic".
zâmbeşti că e duminică şi poţi să mai întinzi muşchii plictisiţi de atâta mișcare şi neastâmpăr.

te miri că azi eşti detaşată de prostii şi de idei idioate.
respiri uşor şi fiece milimentru pătrat al plămâinilor tăi se umple cu aer lipsit de nerozie.

clipeşti, leneveşti, rătăceşti printre cerşafuri şi te opreşti.
auzi paşi înceţi la bucătărie. le simţi forma tălpilor.
sunt tălpile lui care se apropie de pat.

"bună dimineaţa ", îţi descoperă faţa adormită şi te sărută pe frunte.
în mână ţine o ceaşcă de ceai călduţ cu lămâie.
eşti ciufulită, nemachiată şi încă adormită.
"cât eşti de frumoasă", pufneşti într-un râs şi îl săruţi.

aşa începe o dimineaţă perfectă.

ultima conversaţie...

am o stranie paranoia.
(paranoia însăși e stranie, dar în fine)

când decedase bunica, prima imagine care îmi apăruse în creier era ultima noastră conversaţie.
îmi spunea că totul va fi bine, mă întreba ce face El, mă impunea să beau ceaiul ei servind-ul cu biscuiții de vanilie. deşi nu vroiam, o făceam de dragul ei, pentru că aşa era bunica mea, pufoasă şi cu o voce foarte moale.
cândva ne certam des, de la diverse prostii, însă de câțiva ani ea devenise omul indispensabil pentru conversații "de suflet".

i-am promis că vin şi a doua zi, ea însă mi-a spus că nu e nevoie deoarece "mâine voi veni acasă după operaţie".
a doua zi la orele 14:17 o voce masculină a spart timpanele, deşi vorbea destul de calm : "trebuie să fiţi tari, intervenţia chirurgicală a eşuat...".

acum ţin cont de orice "ultimă conversaţie".

când mă cert cu El, îndată îl sun înapoi. e deprins deja.
când mă petrece acasă, îl curpind până simt o durere în oase şi muşchi. apoi încet de parcă ar auzi şi atomii de hidrogen, îi spun "te iubesc", "mă suni când ajungi", "AI GRIJĂ!". uneori face haz şi-mi spune " şi dacă nu voi avea grijă?".
ori de câte ori privesc vreun film unde unul din cei doi moare, plâng şi imediat îl sun: "salut, ce faci?"

ce vreau să spun prin această aiureală de cuvinte e faptul că lângă cei dragi nu trebuie să existe orgoliu, trufie, mândrie nejustificată şi alte sinonime.
alături de El, Ea, Ei, Ele, nu uita să apreciezi fiece secundă, fiece zâmbet, fiece atingere...

viaţa are un termen de valabilitate atât de scurt, şi acest termen trebuie exploatat la maxim.