(paranoia însăși e stranie, dar în fine)
când decedase bunica, prima imagine care îmi apăruse în creier era ultima noastră conversaţie.
îmi spunea că totul va fi bine, mă întreba ce face El, mă impunea să beau ceaiul ei servind-ul cu biscuiții de vanilie. deşi nu vroiam, o făceam de dragul ei, pentru că aşa era bunica mea, pufoasă şi cu o voce foarte moale.
cândva ne certam des, de la diverse prostii, însă de câțiva ani ea devenise omul indispensabil pentru conversații "de suflet".
i-am promis că vin şi a doua zi, ea însă mi-a spus că nu e nevoie deoarece "mâine voi veni acasă după operaţie".
a doua zi la orele 14:17 o voce masculină a spart timpanele, deşi vorbea destul de calm : "trebuie să fiţi tari, intervenţia chirurgicală a eşuat...".
acum ţin cont de orice "ultimă conversaţie".
când mă cert cu El, îndată îl sun înapoi. e deprins deja.
când mă petrece acasă, îl curpind până simt o durere în oase şi muşchi. apoi încet de parcă ar auzi şi atomii de hidrogen, îi spun "te iubesc", "mă suni când ajungi", "AI GRIJĂ!". uneori face haz şi-mi spune " şi dacă nu voi avea grijă?".
ori de câte ori privesc vreun film unde unul din cei doi moare, plâng şi imediat îl sun: "salut, ce faci?"
ce vreau să spun prin această aiureală de cuvinte e faptul că lângă cei dragi nu trebuie să existe orgoliu, trufie, mândrie nejustificată şi alte sinonime.
alături de El, Ea, Ei, Ele, nu uita să apreciezi fiece secundă, fiece zâmbet, fiece atingere...
viaţa are un termen de valabilitate atât de scurt, şi acest termen trebuie exploatat la maxim.
